Ilie Roșu – „Maratonistul drapelelor”, cu România în suflet și în mâini

1 cortE vrâncean și face cinste întregii țări. Numele lui e cunoscut pe toate continentele, iar ideea sa este unică în lume. Ilie Roșu este maratonist, ”alergător prin și pentru viață”, după cum el însuși mărturisește. S-a născut la Adjudu-Vechi, în Vrancea și are la activ 78 de maratoane încheiate în toată lumea, iar pe 68 dintre ele le-a alergat cu steagul României în mână. De ce? Pentru că toată munca pe care o depune este ”din dragoste pentru România și pentru istoria ei”.

Sâmbătă a fost în Piața Constituției din București, unde și-a expus cele mai prețioase valori ale sale: fotografiile din maratoane, steagurile și tricourile pe care le-a purtat în competiții, acelea care poartă mesajul ”Împreună”, alături de numele României și de cel al țării-gazdă, tocmai pentru a arăta lumii că românii pot fi prieteni cu toți semenii lor. Vorbește cu emoție și nu totdeauna și-o poate stăpâni. Îi tremură glasul de fiecare dată când își amintește de maratoanele la care a participat și de mândria de a duce tricolorul în toate colțurile planetei. Dar, mai ales, se bucură când românii îl recunosc peste granițe. La expoziția lui, au venit români, dar și străini, cărora le-a spus, pe scurt, povestea lui, povestea celui numit astăzi ”Maratonistul Drapelelor”. Un american a fost mândru să vadă steagul țării lui printre cele expuse de Ilie Roșu. Și i-a ascultat toate istorisirile, cu victorii și înfrângeri. Însă povestea nu se termină aici. Ea merge mai departe, tot mai departe. Măcar până la 100 de maratoane alergate cu steagul României în mână. Și nici acolo nu e linia de ”Finish”…

 Alina-Elena Vasiliu: Sunteți cel mai prolific maratonist din Vrancea. Care a fost linia de ”start” a acestei cariere? Cine, ce și când v-a motivat în pregătirea pentru sport?

Ilie Roșu: E o pasiune din copilărie. Eu sunt din Adjudu-Vechi și acolo tot timpul am făcut sport, am făcut mișcare. Am avut doi profesori de sport care m-au îndrumat; unul dintre ei a fost profesorul Țugulea. Spre atletism m-a îndrumat profesoara de sport Catrinescu. Ea a fost cea care ne-a scos pe noi la concursurile de atletism, la o întrecere între satele din județul Vrancea. Și acolo am ”gustat” eu pentru prima dată din cursele de atletism; am încercat apoi cu aruncarea mingii de oină, cu alergare de 1000 de metri și mi-a plăcut. Dar dragostea pentru mișcare am primit-o în Liceul Militar de la Câmpulung Moldovenesc. Acolo am avut un profesor, colonelul Aurel Cristea, care mi-a transmis mult din spiritul dumnealui de luptă. Și am mai avut un profesor în Școala Militară de la Brașov, Mihai Szabo, care, la fel, a fost un om deosebit și de la care am învățat să lupt. Datorită acestor oameni și datorită faptului că și eu am primit o educație, am reușit să alerg 78 de maratoane, din care 68 de maratoane consecutive – cu drapelul României peste tot în lume, peste 2800 de kilometri.

7 ilie steagSunteți singurul maratonist care a avut inițiativa inedită de a alerga totdeauna cu steagul României în mână, alături de cel al țării unde se desfășoară maratonul. De unde a pornit această idee?

A venit treptat. Totdeauna, la fiecare maraton, când am ieșit afară, am avut un steag, am avut un drapel al României, pe care l-am scos cu mândrie, de câte ori am avut posibilitatea. Dar prima dată când am simțit că atunci când duci un steag se întâmplă ceva, a fost la un maraton la Bruxelles, când un prieten de-al meu m-a așteptat înainte cu un kilometru de a termina maratonul și mi-a dat steagul României. Și acolo, când am intrat în piață, toată lumea, la început, a strigat ”Belgia! Belgia!”, pentru că steagul României se aseamănă cu cel al Belgiei, ei eu negru, noi avem albastru și albastrul nostru bătea spre negru. Ei au crezut că eu sunt belgian. Când m-am apropiat destul de ei, au început să strige ”România!”, pentru că scria pe tricoul meu. Când am ajuns în piață, după ce s-a terminat cursa, toți românii care au fost în piață m-au căutat și au pus mâna pe mine (îi tremură vocea și are lacrimi în ochi) și spuneau: ”Și eu sunt român!”. Au venit atunci și diplomați, și ingineri, dar și cerșetori. De-acolo mi-am dat seama că atunci când duci steagul țării tale, transmiți ceva. La Roma a fost primul maraton la care am alergat cu două steaguri, cel al României și cel al Italiei. Când am trecut prin piață, pe la Vatican, erau 1000 de oameni, nu erau italieni, erau turiști, și au început să strige ”România!” și atunci am simțit că eu trebuie să duc mai departe steagurile pe unde alerg. Și de atunci, din 21 martie 2010, n-am mai lăsat drapelele din mână. Am făcut 68 de maratoane consecutive, m-am dus peste tot în lume, am ajuns pe toate continentele, am ajuns în Noua Zeelandă, în Atlanta, în America, în Asia, în Africa, în Europa, peste tot pe unde am putut.

Acum ați ajuns să organizați maratoane.

După ce am terminat, mai trebuia ceva: am simțit nevoia să organizez maratoane și să fac ce-am văzut eu pe-afară. Primul a fost un maraton de suflet, maratonul ”Pe aici nu se trece!”, în Vrancea. Bunicul meu a luptat în Primul Război Mondial. M-am gândit că acolo trebuie să fie începutul meu cu maratoanele istorice. Am alergat între Mărăști și Mărășești, de două ori. A treia oară, anul acesta, am schimbat traseul, am plecat de la Mărășești la Mărăști și am dat, pentru prima dată în lume, startul pentru două maratoane în același timp și care au avut aceeași linie de sosire. Am plecat de la Soveja către Mărăști, iar colegii mei au plecat de la Mărășești către Mărăști și ne-am întâlnit în fața Mausoleului de la Mărăști. Cel mai frumos lucru care a putut să se întâmple a fost că aviația militară din România a trecut cu trei avioane pe deasupra noastră și ne-a dat onorul, exact cum dă aviația americană onorul la maratonul de la Boston. A fost un moment unic!

”Alerg din dragoste pentru România!”

La ce sau la cine vă gândiți în timp ce alergați?

Într-o cursă, te gândești la multe lucruri. Sunt momente în care ești singur și trebuie să te gândești la ceva. Îți trec prin minte amintiri din copilărie, amintiri din viața de zi cu zi, neîmpliniri, bucurii. Pentru mine e mai ușor, pentru că eu nu sunt un maratonist obișnuit, eu alerg cu steaguri și tot timpul trebuie să fiu atent la oamenii care sunt pe margine și care spun cuvinte frumoase despre România. Trebuie să fiu pregătit să le răspund, să flutur steagurile, să le înalț, în semn de respect.

6 steaguri Dar este și un efort suplimentar să alergați cu steagurile în mână.

Este! Eu pierd cel puțin jumătate de oră față de un maratonist obișnuit, ducând steagurile, dar, ca să duc acele steaguri, totdeauna, înainte de start, îmi fac o declarație: ”Alerg din dragoste pentru România!”. Și asta îmi dă mie energizantul de care am nevoie ca să ajung la capăt. Cei mai frumoși metri dintr-un maraton sunt ultimii 195, acolo unde te așteaptă toată lumea și acolo unde ești respectat pentru ceea ce faci și primești acea medalie, care este simbolul muncii pe care tu ai depus-o timp de două-trei-patru ore, în funcție de cât ești de pregătit. E și o luptă pe care o dai cu tine. Noi, practic, nu ne întrecem cu colegul de cursă, noi ne întrecem cu noi înșine și reușim, de multe ori, să ne depășim.

Care e victoria de care sunteți cel mai mândru?

Cea mai mare victorie a mea este, de fapt, o înfrângere. Am suferit-o anul acesta, pe Muntele Olimp, când am încercat să duc steagul României, steagul Greciei și steagul Uniunii Europene sus, pe vârful muntelui. Toată lumea mi-a zis să nu iau steagul Uniunii Europene pe Muntele Olimp. Eu, totuși, nu am renunțat la idee și am ajuns cu steagul sus. Acolo era ceață și a fost greu, pentru că am avut trei steaguri. La un moment dat, am luat-o pe un alt traseu, am nimerit într-o prăpastie și atunci s-au pus în mișcare pietrele, m-a prins o avalanșă de pietre și era să alunec în prăpastie. Am reușit să mă stabilizez, să scap, să revin în traseu și să continui cursa. La un punct de control, grecii au vrut să mă descalifice, au vrut să-mi ia cipul și am avut o discuție mai dură cu ei, pentru că eu nu am greșit traseul pentru că aș fi fost neatent, ci pentru că așa era marcajul. Până la urmă m-au lăsat să continui cursa pe cont propriu, nu mi-au luat cipul. Dacă dădeai cipul, erai descalificat. Deși cursa se încheiase, am alergat singur printr-un canion, care nu mai era marcat. Am alergat fără apă, fără nimic, încă 15 kilometri din cursă și am reușit să ajung la Finish cu o oră și 45 de minute întârziere, exact când se făcea premierea. Atunci, 2000 de oameni m-au aplaudat (are lacrimi în ochi). Cred că asta a fost cea mai mare victorie pe care am avut-o.

”Maratonul «Pe aici nu se trece!», este sufletul meu!”

Spuneați că dumneavoastră ați descoperit pasiunea aceasta în școală. Credeți că sportul este suficient valorificat în școlile zilelor noastre?

Există o pasiune care se dezvoltă la copii încă din grădiniță și din educația pe care o primesc acasă, în familie. Dacă acasă se face sport, se face mișcare, copilul acela găsește timpul necesar ca să facă mișcare. E adevărat că în școli ar trebui mai multe ore de sport, dar baza materială încă nu permite ca, pe timpul iernii, pe vreme nefavorabilă, copiii să facă mișcare și, de aceea, profesorii sunt obligați să improvizeze. Dar cine vrea să facă sport poate să facă sport, totul este să faci din pasiune, să nu fie ceva de care vrei să scapi în fiecare zi, să se termine. Nu! Tot timpul trebuie să existe o continuitate. La țară, tot timpul aveam unde să facem mișcare. La Adjudu-Vechi, de unde sunt eu, pe malul Siretului, era un câmp, un islaz, unde aveam teren de fotbal, puteam să alergăm… Au fost frumoase vremurile alea și cred că m-au ajutat să fac ceea ce fac acum.

2 tricouriVă gândiți să organizați alte maratoane în Vrancea în perioada următoare?

Am maratonul pe care eu l-am inițiat, maratonul ”Pe aici nu se trece!”, este sufletul meu, este un maraton la care țin mult și care se desfășoară așa cum spun eu, pentru că eu l-am inventat. Nimeni din Vrancea nu mișcă în front, pentru că eu am concepția maratonului și oamenii, pentru că au observat că eu pun mult suflet, fac ceea ce spun eu. Anul acesta a ieșit cea mai frumoasă ediție a maratonului ”Pe aici nu se trece!”. Aș vrea să mai fac un maraton, ”Maratonul celor patru județe”. Există, la granița dintre județele Vrancea, Galați, Bacău și Vaslui, o zonă care poate fi parcursă pe distanța unui maraton, 42 de kilometri, și care să treacă prin cele patru județe. Am încercat și anul trecut, dar cred că la anul o să-l fac. Ăsta ar fi proiectul meu, care va fi legat de județul Vrancea.

Aveți o pasiune pentru maratoanele cu semnificație istorică.

Cel mai frumos maraton din cele istorice a fost Maratonul Recunoștinței, pe care îl organizez cu sprijinul campioanei olimpice la maraton, Constantina Diță, care de fiecare dată ne dă startul în maraton. Am hotărât, împreună cu ea, ca acest maraton să fie mobil, să se desfășoare în fiecare an în alte locuri, nu în același loc. Anul trecut a fost între Călugăreni și Mormântul Eroului Necunoscut, anul acesta am descoperit un monument la Roșia Montană și totul s-a desfășurat în jurul monumentului de acolo, dedicat eroilor din Primul Război Mondial. La anul, vom merge la Târgu-Jiu, vom trece pe sub Poarta Sărutului, ansamblul lui Brâncuși, și vom dedica acest maraton tot militarilor Armatei Române care au luptat în Primul Război Mondial, mai ales că doamna Diță este născută în zona Târgu-Jiu. Ultimul maraton organizat este Maratonul Ștefan cel Mare, un maraton de suflet. Eu am făcut Liceul Militar la Câmpulung Moldovenesc, iar liceul se numește ”Ștefan cel Mare”. Am ceva din spiritul lui Ștefan cel Mare în mine, patru ani de zile pe holurile liceului numai ”Ștefan cel Mare” am auzit și am simțit. Am vrut să fac un maraton pe care să i-l dedic lui Ștefan cel Mare. Anul acesta am reușit să fac maratonul ”Ștefan cel Mare”, cu sosire la mormântul de la Mănăstirea Putna. A fost ceva de suflet. Nu întâmplător, deasupra cortului amplasat în Piața Constituției, într-o parte este steagul României, iar în cealaltă parte este steagul lui Ștefan cel Mare.

”Picioarele mă țin. Mâinile încep să se umfle.”

În 2014, pe 6 august, se împlinesc 100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial. V-ați gândit să marcați cumva momentul acesta?

Avem maratonul ”Pe aici nu se trece!”, următoarea ediție. Mai avem un maraton dedicat românilor care au realizat Marea Unire la 1 Decembrie, ”Maratonul Reîntregirii Neamului Românesc”, cu care ajungem anul acesta la a treia ediție. Anul acesta am vrea să mergem cu maratonul la Alba-Iulia, pentru că vrem să sosim la Catedrala Reîntregirii Neamului. Nu știu dacă o să reușesc, pentru că trebuie să obțin toate aprobările într-o lună. Să găsesc 20 de maratoniști care să meargă cu mine la Alba-Iulia și să facem acest maraton.

3 americaAți anunțat de curând că v-ați propus să ajungeți la 100 de maratoane la 1 decembrie 2014 și 100 alergate cu drapelul României la 6 august 2015. De unde s-a născut acest scop?

Am 68 de maratoane alergate cu steagul României. Am calculat că aș putea ajunge la 100 de maratoane cu drapelul țării pe 6 august 2015, la maratonul de la Mărășești. Eu am 10 maratoane pe care le-am alergat la început, fără steaguri. La anul, la 1 decembrie, de Ziua Națională a României, poate în parcul IOR, mi-am propus să ajung la 100 de maratoane. Am deja 78, mâine fac 79, îmi mai trebuie 21 de maratoane. Sunt convins că le fac la anul. Voi fi al treilea român care trece peste 100 de maratoane. Vreau asta! Sunt doar doi români care au reușit asta și chiar dacă nu voi fi al treilea, poate voi fi al patrulea, dar mă voi număra printre ei, voi fi acolo. Totul e făcut în 5 ani de zile. Primul maraton al meu a fost în 2008, în luna octombrie. Picioarele văd că mă țin. Singura problemă sunt mâinile care deja s-au umflat din cauza curselor cu steaguri.  Sunt încordat, timp de 4 ore să ții de steag este cam dificil.

”În fiecare an, alerg un maraton pentru fiicele mele”

Mâine o să participați la Maratonul de la București, un maraton de 42 de kilometri. Cum vă pregătiți înainte de o competiție?

Atunci când este răcoare, eu alerg în fiecare săptămână câte un maraton. Am ajuns la peste 20 de maratoane alergate într-un an. Nu prea mai am timp să mă pregătesc între maratoane. Pentru mine, un maraton încheiat este pregătirea pentru următorul. Mâine voi alerga Maratonul de la București. Va fi o cursă inedită, voi alerga cu steagul României și, pentru că sunt stelist, de trei ani de zile mă chinui să duc steagul Clubului Steaua. Cred că a venit momentul ca mâine să-l port în cursă. Nu am anunțat pe nimeni, pentru că nu aș vrea ca dinamoviștii să iasă în întâmpinarea mea și să-mi facă galerie. Mai urmează Maratonul de la Sulina, Maratonul Delta Dunării, pe care eu îl organizez, împreună cu clubul meu, Clubul EcoAlpin. Urmează apoi Maratonul 1 Decembrie, Maratonul Reîntregirii Neamului Românesc, pe care îl organizez cu un alt club unde sunt membru, Clubul Maraton. Înainte de asta urmează Maratonul de la Torino, un maraton de suflet pentru mine, pentru că fetele mele sunt acolo și în fiecare an merg și alerg un maraton pentru ele.

4 feteleFiicele dumneavoastră s-au contaminat de ”microbul” acesta, al alergatului?

Cea mică a făcut, în clasa a opta, sport de performanță, a făcut înot, a fost vicecampioană națională. Cea mare aleargă și ea, dar încă nu a venit momentul să facă ceea ce fac eu. Le-am trezit și lor sentimentul de a lupta; de când fac eu cursele mele de maraton cu steaguri, ele au devenit mai luptătoare și asta mă bucură, sunt mai îndrăznețe. Sper ca, într-o zi, una dintre ele să alerge un semimaraton cu steagul României.

Pe site-ul dumneavoastră spuneți că sunteți ”un alergător prin și pentru viață”. În ce sens alergați pentru viață?

Ceea ce fac eu îi motivează pe oameni să nu abandoneze visul pe care l-au avut și care nu s-a îndeplinit, așa cum a fost și visul meu de a alerga un maraton la 20 de ani și care s-a înfăptuit abia la 48 de ani. Primul meu maraton l-am înfăptuit la 48 de ani, când nimeni nu se mai aștepta.  Am reușit să fac acel maraton și să transform totul într-o poveste din dragoste pentru România și pentru istoria ei. Am reușit să aduc alături de mine Ministerul Apărării Naționale, militari care m-au sprijinit să fac această expoziție, toate cluburile pe care le cunosc sunt aproape de mine, oamenii mă cunosc. Tot ceea ce am făcut eu nu este numai munca mea, este munca maratoniștilor din întreaga Românie, pentru că ei au apreciat ceea ce am făcut eu. Puteau, prin două vorbe, să mă descurajeze, să nu fac ceea ce am făcut. Dar ei au fost ca un energizant pentru mine, le-a plăcut ideea și simt că această expoziție este și expoziția lor. De aceea le mulțumesc, îi văd că trec pe-aici și văd într-un singur loc toată munca pe care am făcut-o eu în toți acești ani. Ei tot timpul au fost cu mine la Start.

5 eu

Anunțuri

Un gând despre &8222;Ilie Roșu – „Maratonistul drapelelor”, cu România în suflet și în mâini&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s