Geo Vișan: „În distanța dintre pașii noștri și ai Celorlalți, putem căuta apropierea sau depărtarea”

Foto: Alexandra Pașca

Foto: Alexandra Pașca

Un spectacol atipic, prin idee și montaj. O producție care nu ține publicul la distanță, decât ca să-i lase spațiu pentru reflecție. O „distanță dintre pași” afișată pe scenă și conștientizată în publicul privitor.

Despre Geo am povestit într-un interviu și în iulie, anul trecut, când defila cu spectacolul „Din Rusia, cu drag”, pe scenele din București, dar și din țară. L-am intervievat atunci sub impactul acelui spectacol spumos, sinonim cu un amalgam de stări – de la amuzament, la empatie.

Între timp, Compania Ingenuo a mai născocit un spectacol – „Distanța dintre pași”, scris și regizat de același Geo Vișan. La fel ca „Din Rusia, cu drag”, formula actoricească numără trei personaje, lui Geo alăturându-i-se Monica Alexandrescu și Dana Porlogea. Premiera a avut loc pe 18 decembrie 2014, iar pe 19 februarie 2015 urmează să aibă loc a treia reprezentație. Impactul după vizionarea noului spectacol a fost la fel de mare, dar diferit. Îl definesc meditația, revelația, ideea de destin, tentația de a opri timpul pentru a te întreba unde ești, ce faci, ce-ai de gând să faci mai departe, dacă are vreun rost să continui sau dacă ar trebui să schimbi macazul.

Despre sâmburele în jurul căruia s-a copt fructul numit „Distanța dintre pași” am vorbit cu Geo Vișan, într-un interviu în care n-am lăsat distanță între cuvinte. Am lăsat, totuși, nespusă esența spectacolului, a cărei aromă am strica-o încercând s-o explicăm în cuvinte. Actorii vă așteaptă la teatru; joi, pe 19 februarie, ora 19:30, la Clubul Țăranului Român. „Distanța dintre pași” e acel tip de spectacol la care ești fericit să plătești doar biletul și să primești bonus, odată cu el, temă de reflecție pentru acasă.

afis

Geo Vișan și Dana Porlogea (Foto: Alexandra Pașca)

Geo Vișan și Dana Porlogea (Foto: Alexandra Pașca)

Alina-Elena Vasiliu: Anul trecut, pe vremea asta, pregăteai spectacolul „Din Rusia, cu drag”, care s-a bucurat de empatie din partea publicului, mai ales pentru că a fost „croșetat” în jurul unei teme frecvent întâlnite în cuplurile zilelor noastre. Până la sfârșitul lui 2014, ai mai scos la lumină un spectacol – „Distanța dintre pași”, care va avea, pe 19 februarie, a treia reprezentație. E, în multe privințe, diferit de celălalt spectacol. Ce te-a inspirat în alegerea temei și în scrierea textului?

Geo Vișan: E o zonă care m-a atras de mult timp, fie că mă refer la sfera scrisului, fie că vorbesc de actorie: zona lucrurilor rămase nespuse, neîncheiate. Ca punct de pornire am avut îndepărtarea valului pe care cotidianul ni-l aruncă de multe ori peste privire. De aici și până la a puncta lucrurile cu adevărat importante în viață a fost doar un pas. Așa s-a născut „Distanța dintre pași”. E o piesă care vorbește despre drumuri personale, despre consumul nostru, despre combustia noastră în drumul spre Ceilalți. Avem trei personaje ce se întâlnesc într-un punct-cheie al existenței lor. Totul duce spre evaluare, spre tras linie, spre privire retrospectivă. E un lucru ce se întinde ca un braț și în sală, la spectator.

„A fost o noutate pentru mine să văd oameni plângând la final”

Care este mesajul principal pe care-l transmite spectacolul „Distanța dintre pași”?

Cred că vena principală a piesei este ideea de Moment. Momentul trăit ca atare, o cantitate enormă de viață condensată într-o singură clipă, fără frică, fără alte lucruri care distrag. Târziu – sau uneori deloc – înțelegem că acel moment are forță, valoare, doar dacă e împărtășit.

Noul spectacol îmbină armonios drama cu umorul. De câteva ori, publicul se vede pus în situația de a râde în hohote, pentru ca, în secundele următoare, să fie prins în mrejele nostalgiei, ale meditației și chiar ale tristeții. Cum reușești să oscilezi astfel între stări complet diferite?

Geo Vișan și Monica Alexandrescu (Foto: Alexandra Pașca)

Geo Vișan și Monica Alexandrescu (Foto: Alexandra Pașca)

Nu există o rețetă a acestei alternanțe: de la râs la plâns și invers. E, dacă vrei, pur și simplu amprenta vieții pe care am lăsat-o să pătrundă în text încă de la stadiul primelor pagini scrise. Să luăm simbolul teatrului: răspunsul e acolo. E o piesă pe care am scris-o cu drag. Ce-ți pot spune cu siguranță e că a fost o noutate și pentru mine să văd oameni plângând la final. Un alt lucru ce m-a bucurat a fost să aflu că în sală se află spectatori care vin pentru a doua oară să vadă spectacolul. Câțiva dintre ei și-au anunțat prezența și pentru cea de-a treia reprezentație. Asta înseamnă un singur lucru: undeva, am atins ceva, oamenii se regăsesc în lumea aceea, în „parfumul” acela, în acel zâmbet cu miez nostalgic… Așa cred…

Finalul spectacolului este inedit, e mai degrabă o tehnică cinematografică. De unde a venit această idee?

Îmi vine oarecum greu să vorbesc despre finalul piesei fără a-l „vinde” în fața celor care nu au văzut încă spectacolul. Ideea sfârșitului, care într-adevăr aduce foarte mult cu ideea de cadru cinematografic, a încolțit în mintea mea într-o zi, în microbuzul care mă ducea spre Giurgiu. Ascultam muzică, total absorbit de gândurile legate de repetiții. Nu aveam un final pentru „Distanța dintre pași”. Playlist-ul meu a ajuns întâmplător (sau nu) la o melodie anume. Ascultând-o, am văzut cu ochiul minții rezolvarea finalului. Melodia respectivă a fost inclusă în soundtrack-ul spectacolului. Nu e pentru prima dată când, pornind de la muzică, „văd” rezolvarea unei situații scenice.

Foto: Alexandra Pașca

Foto: Alexandra Pașca

„Fiecare dintre noi duce o luptă despre care Ceilalți nu știu mai nimic”

Ce reacții ai primit după primele două reprezentații?

Foto: Alexandra Pașca

Foto: Alexandra Pașca

Vorbind ulterior cu o parte dintre cei care au fost în public, m-am bucurat să văd că au rămas cu imagini mentale. Cineva mi-a trimis după premieră o fotografie cu un ciorchine de cireșe culese pe o ploaie de primăvară. E o imagine care are legătură cu textul. Mai multe persoane mi-au mărturisit că accentele de comedie sub care am ascuns drama le-au cucerit și că asta e direcția de urmat pe viitor ca ingrediente în producțiile Ingenuo. Mi s-a spus că e o piesă care destinde fără a fi însă, în același timp, lipsită de un mesaj profund. Eu zic că „Distanța dintre pași” a așezat încă o „bornă kilometrică” pe drumul Ingenuo.

Ce reprezintă pentru tine „Distanța dintre pași”?

Scrierea în sine a piesei a fost o bucurie. Am scris-o fiind în largul meu. Referitor la jocul actoricesc, dacă în comedie e foarte importantă sincronizarea, am descoperit că mi-a fost dor să mă las antrenat în stări ce se pot întinde pe scenă ca durată și intensitate, fără să pierd publicul. Conceptul e următorul: fiecare dintre noi duce o luptă despre care Ceilalți nu știu mai nimic. În drumurile noastre spre Ceilalți, în distanța dintre pașii noștri și ai Celorlalți, putem căuta apropierea sau depărtarea. Despre distanța aceasta e vorba în piesă: dintre pașii noștri și ai Celorlalți. O distanță ce poate deveni mai mică sau mai mare.

Ești genul de om care nu-și prea lasă răgaz când vine vorba de artă. Ce alte proiecte așteaptă să fie scoase la iveală?

Sunt întrebat în ultimul timp foarte des despre reluarea comediei „Probleme la Mansardă”. E un lucru la care sunt nevoit să mă gândesc foarte serios. Apoi, în sfera spectacolelor pentru copii, sunt la stadiul unei prime schițe pentru un nou text. Nu în ultimul rând, cred că undeva până în toamnă, vom putea vorbi de încă o comedie marca Ingenuo. Se anunță, așadar, un 2015 foarte activ și interesant.

Foto: Alexandra Pașca

Foto: Alexandra Pașca

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s